iulie 2015

Autor: Traian Dorz Album: Din cele mai frumoase poezii Şuierând a jale, vântul zboară singur prin livadă, plâng în urma lui cireșii lacrimi albe de zăpadă.   Se-ncovoaie trist, castanul peste banca cea pustie unde odihnea odată dusa mea copilărie.   Mai trăiește-n săpătură pe speteaza ei un Nume, Numele Tău scris, Isuse, până n-am plecat în lume…   Lemnul e-nvechit de vreme iar pe scândura crăpată, ca-ntr-o taină se mai vede Numele, săpat odată.   Doamne, oare nu-i asemeni și-a mea inimă, pe care, Numele Tău sfânt, odată, era scris cu-nflăcărare?   Când Te-ntorci să vezi, Isuse, locul Tău plăcut, odată, oare nu-Ţi vezi cu tristețe dragostea înstrăinată?   Doamne, sapă mai puternic al Tău nume peste mine, să nu-l mai poată nimeni șterge în orice necaz m-ar ține!